Metode agrotehnice de protecţie a culturilor
Metodele agrotehnice de protecţie a culturilor sunt cele mai vechi metode de combatere a buruienilor, fiind foarte importante în agricultura ecologică. Cele mai importante metode din această categorie sunt: rotaţia culturilor, lucrările solului, fertilizarea, amendarea şi semănatul corespunzător, distrugerea buruienilor prin grăpat, plivit şi prăşit, cositul buruienilor, inundarea, mulcirea şi altele. Majoritatea acestor metode sunt elemente componente ale tehnologiei agricole, dar care aplicate judicios, cu anumite particularităţi, care vor fi precizate în continuare, pot combate eficient unele specii de buruieni fără nici-o cheltuială suplimentară.
Metodele agrotehnice prezintă atât avantaje cât şi unele dezavantaje pentru agroecosisteme, de aceea alegerea metodei, condiţiile şi momentul de execuţie influenţează consecinţele aplicării acestor metode.
Dintre avantaje cele mai importante sunt: combat toate speciile de buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate, anuale, bienale sau perene, concomitent cu lucrările de bază, cu pregătirea patului germinativ, trasarea de brazde pentru irigat, rotaţia culturilor, contribuie la combaterea bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură etc. fără să fie nevoie de cheltuieli suplimentare; nu sunt poluante, deoarece nu lasă reziduuri în sol, apă, plantă.
Metodele agrotehnice au şi câteva dezavantaje: executate în exces favorizează mineralizarea humusului, degradarea structurii şi tasarea solului; unele sunt foarte costisitoare, necesită multă forţă de muncă manuală, de exemplu prăşitul manual şi plivitul; nu întotdeauna se pot executa la momentul optim, din lipsă de braţe de muncă sau în perioadele ploioase; sunt lucrări energofage (exemplu: aratul), nu se poate interveni la momentul potrivit în cazul precipitaţiilor de lungă durată etc.
 
1. Alegerea soiurilor. Sunt indicate soiurile rezistente la boli şi dăunători, mai rustice, chiar dacă producţia este uneori mai scăzută.
 
2. Rotaţia culturilor. Este o metodă de bază în lupta împotriva buruienilor, bolilor şi dăunătorilor ca urmare a eficienţei combaterii şi a costurilor neînsemnate. Rotaţia culturilor judicios alcătuită, împiedică proliferarea unor grupe de buruieni specifice pentru anumite culturi.
Monocultura şi cultura repetată, mai ales în cazul culturilor semănate în rânduri dese, favorizează înmulţirea buruienilor. De exemplu, în cerealele păioase se înmulţesc muşeţelul nemirositor (Matricaria inodora), romaniţa (Anthemis austriaca), odosul (Avena fatua), iarba vântului (Apera spica-venti), albăstriţa (Centaurea cyanus), pălămida (Cirsium arvense), măzărichea (Vicia sp.), macul roşu de câmp (Papaver rhöeas), punguliţa (Thlaspi arvense), cocoşeii de câmp (Adonis aestivalis), muştarul sălbatic (Sinapis arvensis) etc., iar în culturile prăşitoare – zârna (Solanum nigrum), mohorul (Setaria sp.), iarba bărboasă (Echinochloa crus-galli), cornacii (Xanthium italicum), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum halepense), teişorul (Abutilon theophrasti), meişorul (Digitaria sanguinalis), volbura (Convolvulus arvensis), mărul lupului (Aristolochia clematitis), susaiul (Sonchus arvensis) etc.
Unele plante de cultură, sfecla, inul, mazărea, sorgul, porumbul, cerealele păioase de primăvară etc. sunt sensibile la îmburuienare, mai ales în primele săptămâni după răsărire. Altele sunt mai competitive, înăbuşă buruienile, de exemplu rapiţa, secara, iarba de Sudan, cânepa, lucerna şi trifoiul din anul II etc. Ca urmare, capacitatea de a concura cu buruienile este diferită, periodicitatea de aplicare a metodelor de combatere şi eficienţa (spectrul) acestora este diferită favorizând sau dimpotrivă reuşind să combată bine anumite grupe de buruieni. Prin rotaţia culturilor se potenţează efectul de combatere al metodelor integrate, printr-o rezultantă comună şi eficientă. Rotaţia îşi exprimă efectul asupra reducerii îmburuienării terenurilor, atât direct, cât şi indirect prin corelarea cu lucrările solului, fertilizarea, amendarea, semănatul şi lucrările de îngrijire specifice fiecărei culturi.
 
3. Lucrările solului. Se execută cu plugul, plugul paraplow, cizelul, grapa, cultivatorul, combinatorul, freza etc., contribuind la distrugerea buruienilor în vegetaţie sau în curs de răsărire, prin lucrări de bază, lucrări de pregătire a patului germinativ şi lucrări de întreţinere.
Prin arătură sunt tăiate, încorporate în sol şi distruse aproape toate buruienile anuale şi bienale în vegetaţie şi numai temporar cele perene (pirul, pălămida, volbura, susaiul, trestia, rugul, mărul lupului etc.) care regenerează după un timp din organele vegetative (rizomi, bulbi etc.). O bună parte din masa organelor subterane este adusă la suprafaţa solului şi distrusă prin uscare, vara, sau prin îngheţ, în timpul iernii. Întreţinerea arăturilor prin lucrări superficiale (exemplu: grăparea) determină distrugerea buruienilor abia răsărite. Rezultatele bune se obţin când solul este mai uscat, altfel rădăcinile se restabilesc în solul umed şi buruienile încep să vegeteze din nou. Arătura are efect bun în combaterea buruienilor numai atunci când este executată în momentul optim, imediat după recoltarea culturii premergătoare (vara sau toamna timpuriu). Dacă se întârzie efectuarea arăturilor efectul de combatere al buruienilor este mult diminuat, deoarece buruienile ajung la maturitate şi diseminează. Dacă arătura se efectuează an de an la aceeaşi adâncime seminţele de buruieni îngropate vor fi aduse iarăşi la suprafaţă, fapt ce impune şi din acest punct de vedere, alternarea adâncimii de lucrare a solului. Arăturile foarte adânci şi îndeosebi cele de desfundare (efectuate periodic) combat radical toate buruienile.
Respectarea cerinţelor agrotehnice la executarea lucrărilor solului contribuie la păstrarea apei în sol, asigurând mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive. Răsărirea uniformă şi rapidă a culturii scurtează perioada în care agenţii patogeni pot ataca plantele în faza germinaţiei, totodată influenţând într-o măsură mare formarea florei sănătoase.
Prin efectuarea la timp a dezmiriştirii şi prin distrugerea samulastrei pot fi prevenite daunele gândacului ghebos sau bolile paiului la cereale. Prelucrarea solului contribuie în mod direct la distrugerea dăunătorilor, prin strivirea ouălor, pupelor (gândaci, coropişniţă, gărgărie, cărăbuşi etc.).
Lucrările de afânare fără întoarcerea brazdei, efectuate cu paraplow sau cizel, realizează o combatere mai redusă a buruienilor, în comparaţie cu arătura cu plugul cu corman, fapt ce impune controlul îmburuienării prin accentuarea altor metode.
Lucrările de pregătire a patului germinativ reprezintă prin epoca de execuţie şi realizarea indicilor de calitate, metoda agrotehnică cea mai eficientă pentru combaterea buruienilor (îndeosebi pentru culturile de primăvară). Din acest punct de vedere este obligatorie executarea ultimei lucrări de pregătire a patului germinativ, în ziua sau preziua semănatului, pentru a combate întreg spectrul de buruieni cu germinaţie şi răsărire identică cu biologia plantei semănate.
Pentru o mai bună combatere a buruienilor prin intermediul lucărilor solului se recmandă metoda provocaţiei şi metoda epuizării.
Metoda provocării (semănatul fals) constă în mărunţirea stratului superficial de sol, prin grăpare, pentru a stimula germinarea seminţelor de buruieni. Când câmpul s-a înverzit (după 2–3 săptămâni), solul se lucrează din nou superficial pentru a distruge buruienile răsărite, fiind totodată şi o lucrare de provocaţie. Operaţia se repetă de 2–3 ori, la adâncimi diferite, iar reuşita ei depinde şi de umiditatea solului, deoarece după ploi, seminţele de buruieni germinează în măsură mai mare. Această metodă este indicată în livezi pentru a întreţine intervalele dintre rândurile de pomi prin metoda ogorului negru şi în cazul semănăturilor de primăvară din epoca a III-a (sorg, bumbac, arahide, pepeni, iarbă de Sudan etc.).
Metoda epuizării se foloseşte pentru combaterea buruienilor perene cu înmulţire prin muguri de pe rizomi sau de pe rădăcini: pir târâtor (Agropyron repens), pir gros (Cynodon dactylon), costrei (Sorghum halepense), trestie (Phragmites communis), papură (Typha latifolia), pipirig (Juncus inflexux), urda vacii (Cardaria draba), pălămida (Cirsium arvense), volbura (Convolvulus arvensis), alior (Euphorbia cyparissias), susai (Sonchus arvensis), mărul lupului (Aristolochia clematitis), sângele voinicului (Lathyrus tuberosus), linariţa (Linaria vulgaris), boz (Sambucus ebulus), coada calului (Equisetum arvense), măcriş (Rumex acetosella) etc.
Principiul metodei constă în lucrarea superficială (8–10 cm) şi repetată a solului (la interval de 10–14 zile), pentru a tăia lăstarii nou formaţi, până când apariţia acestora consumă toate substanţele de rezervă, epuizează rizomii şi rădăcinile, provocândule moartea.
Metoda epuizării se poate aplica numai în cazul culturilor prăşitoare şi în cazul solului întreţinut ca ogor negru.
• variantă mai practică a metodei epuizării constă în fragmentarea organelor vegetative de înmulţire a buruienilor (în primul rând rizomii) prin lucrări superficiale, iar la înverzirea câmpului se execută o arătură adâncă pentru îngroparea lor. Acest lucru nu este valabil pentru toate speciile, deoarece la Cirsium arvense fragmentele de 1,5 cm lăstăresc în totalitate iar rizomii se găsesc în mod normal până la adâncimea de 3–6 m. Aceeaşi situaţie se întâlneşte şi în cazul pirului gros, costreiului etc., care au organe vegetative în profunzime.
Această metodă este posibilă după recoltarea borceagului, mazării, rapiţei, cartofilor timpurii, cerealelor păioase, inului etc., pentru ca terenul să fie necultivat o perioadă mai mare de timp. Practic, se execută mai întâi o arătură superficială sau normală pentru a aduce rizomii la suprafaţa solului, apoi două discuiri pe direcţii perpendiculare, când rizomii sunt fragmentaţi. În sfârşit, când câmpul a înverzit, lăstarii formaţi sunt încorporaţi printr-o arătură adâncă. Această ultimă lucrare nu trebuie întârziată pentru că prin fotosinteză se acumulează noi substanţe de rezervă în rizomi.
Inconvenientul metodei de epuizare este costul ridicat datorită numeroaselor treceri cu agregatele de lucru şi eventuale influenţe negative asupra degradării structurii şi compactării solului.
 
4. Fertilizarea organică determină creşterea viguroasă a plantelor de cultură care stânjenesc buruienile ce răsar mai târziu. Dar pentru aceasta este necesară distrugerea timpurie a buruienilor care sunt şi ele stimulate de aplicarea îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd trebuie să fie bine fermentat şi să se aplice, cu prioritate, la plantele prăşitoare care-l valorifică foarte eficient. Aprovizionarea cu elemente nutritive se realizează prin toate cele trei componente naturale: gunoi, îngrăşământ verde şi compost. Aceasta este forma de nutriţie cea mai armonioasă privind raportul de macro- şi microlemente. Dintre prăşitoare porumbul valorifică cel mai bine fertilizarea organică. Aceasta trebuie evitată la floarea soarelui care nu suportă aprovizionarea bogată cu azot şi ca urmare este foarte sensibilă la Sclerotinia sclerotiorum. Din cercetările efectuate se constată că la un raport NPK 1:2:2 existent în sol, atacul de Sclerotinia este de 10–15% şi poate ajunge la 60–90% la un raport NPK de 2:1:1.
Prin fertilizarea organică activă şi în special „hrănirea prin sol” a plantelor, folosind elementele nutritive în forma lor insolubilă în apă, se asigură dezvoltarea unei biocenoze active cu un „potenţial antipatogen” ridicat, la care antagonismul microbiologic devine un factor important de protecţie. Folosirea îngrăşămintelor verzii poate contribui chiar direct la combaterea dăunătorilor. Astfel, după lupinul încorporat ca îngrăşământ verde, rizoctonioza cartofului este limitată de speciile de Trichotecium, dezvoltate pe plantele de lupin descompuse în sol.
 
5. Folosirea amendamentelor determină dispariţia buruienilor acidofile (Equisetum arvense, Spergula arvensis, Polygonum convulvulus, Raphanus raphanistrum, Ranunculus arvensis, Rumex acetosella etc.) de pe solurile cu reacţie acidă sau a buruienilor specifice solurilor halomorfe (Salicornia herbaceea, Salsola soda, Salsola kali, Artemisia sp., Statice gmelini etc.). Prin schimbarea reacţiei solului speciile respective nu se mai pot dezvolta şi mor. Necombătute, aceste buruieni s-ar înmulţi foarte mult şi din cauza lipsei de concurenţă din partea plantelor de cultură care nu suportă aciditatea sau alcalinitatea.
 
6. Semănatul raţional presupune asigurarea unei desimi optime, efectuarea acestei lucrări la timpul potrivit (în epoca optimă şi imediat după pregătirea patului germinativ), într-un pat germinativ pregătit în mod corespunzător. Ultima lucrare de pregătire a patului germinativ trebuie să fie executată în ziua sau preziua semănatului. Dacă s-ar face mai devreme, cu 1–2 săptămâni înainte de semănat, sau chiar cu câteva zile, buruienile ar răsări mai repede şi ar câştiga avans în vegetaţie.
O desime mai mare, către limita maximă recomandată pentru specia, soiul sau hibridul cultivat, împiedică dezvoltarea buruienilor. Dacă desimea este mică, buruienile invadează repede cultura şi mai ales golurile din ea. De pildă, costreiul şi romaniţa, în zona colinară, sunt buruieni care „sancţionează” imediat golurile din lanurile de păioase.
Desimea prea mare la floarea soarelui, peste 60–65 mii plante/ha determină o creştere a gradului de infestare cu Sclerotinia sclerotiorum. În schimb la desimi mai mici de optim, adică sub 50 mii plante/ha, gradul de infestare este mult diminuat. Aceasta se explică prin faptul că înmulţinduse asexuat, scleroţii din sol după infestarea primelor tulpini şi dezvoltând primii micelii pe tulpinile florii soarelui, transmiterea acestora de la o plantă la alta este mult mai rapidă la desimi mari. Aşa se explică că boala apare în lot sub forma unei pete ovale prelungite de-a lungul rândului. Infestarea este mai rapidă în interiorul rândului. Sclerotinia se înmulţe şte şi sexuat dezvoltând apoteci, în care se formează o multitudine de ascomicete cu ascospori. Un scleroţiu poate forma 2–3 apoteci, trimiţând în aer 1,5–3 milioane de ascospori. Germinaţia sexuată este favorizată de o umiditate ridicată şi de luminozitate scăzută, timp de 5–7 zile. Dacă scleroţii de la adâncimea de 2–15 mm cresc spre suprafaţa solului şi sunt atacaţi de razele solare sunt distruşi înaintea dezvoltării apotecii. Tolerează numai lumina slabă şi disipată. Infestarea în relaţie cu desimea este explicată astfel şi din acest punct de vedere, deoarece într-un lan cu 60–70 mii plante/ha umbrirea este mult mai mare decât într-un lan cu 50 mii plante/ha.
La cultura de grâu semănată prea devreme făinarea poate să apară încă din toamnă, iar pagubele produse sunt mult mai mari. Culturile de toamnă semănate prea târziu vor avea în general daune mai importante din cauza vicisitudinilor iernii.
În cazul plantelor de primăvară semănatul prea devreme duce la o răsărire prea lentă şi la creşterea pericolului de apariţie a bolilor. Aşadar, semănatul trebuie început în epoca optimă şi terminat într-un timp cât mai scurt posibil.
Semănatul timpuriu, în cadrul epocii optime, poate avea avantaje pentru unele culturi. Astfel floarea-soarelui se coace înaintea ploilor de vară şi se evită putregaiurile calatidiului, iar la ceapa de arpagic se evită mana cepei de la sfârşitul verii.
În primăverile mai răcoroase şi mai ploioase, culturile semănate prea devreme răsar mai greu şi sunt îmburuienate pentru că buruienile cu germinaţie primăvara timpurie vor invada terenul înaintea plantelor cultivate. Dimpotrivă, dacă se seamănă către sfârşitul epocii optime, plantele de cultură răsar mai repede, pun stăpânire pe teren şi luptă mai bine cu buruienile. Totuşi fermierul trebuie să urmărească cu atenţie
condiţiile pedoclimatice locale şi să adopte cele mai bune practici în funcţie de toţi factorii care influenţează procesul de producţie agricolă.
  
                                                                                            Conf. dr. ing. Teodor Rusu
                                                                                            Universitatea de Ştiinţe Agricole
                                                                                            şi Medicină Veterinară Cluj-Napoca
Category: Cultura plantelor - Last updated on  22-09-2008 at 08:33